Incepem urcarea cu:
[Uite, eu nu sunt...]
Uite, eu nu sunt. Dar dacă aş fi,
aş fi un miez de poezie scrisă;
rigoarea ce-n viaţa de zi cu zi,
imprecisă cum e, e dezisă.
Uite că nu sunt. Ceilalţi sunt deplin:
în timp ce ei se-agită-n căutare,
orbi şi-n dorinţe prinşi pân' la uitare,
eu trec tiptil în câinele gol şi-n copilul plin.
Când sunt în ei adânc transfigurat,
în raza lor m-arăt cât ai clipi...
Dar brusc ei iar dispar, s-au dizolvat:
fiindcă eu nu sunt. (Doamne, de-aş fi...)
Rainer Maria RilkeDar pana pe culme mai e mult
Pana sus poti sa fii gelos
Pe oamenii pentru care nu simte nimic,
simplii colegi de-ai ei de lucru
Pentru ca inspira acelasi aer pe care ea il expira...
Pe oamenii fara trup (la fel ca mine)
doar cu litere de suflet...
Pentru ca le inghite cu nesat
Pe motanul smotocit pana la innegrirea sub-unghiilor
Pentru simpla atingere...
si urcam asa catre culmi adanci
calcand cararea geloziei pe sine
pasii sunt:
Ca ai respirat acelasi aer cu ea
Ca i-ai sters o lacrima
Ce nu cursese inca
Ca ai privit-o in ochi
Ca te-ai plimbat cu ea
Ca ai stat cu ea pe aceeasi banca
Si ca ai ascultat-o cantand...
Si ca sa nu ma credeti un ciudat, ascultati mai departe, am mai gasit un exemplar ca mine:
